Navigation is temporarily unavailable.

Accidente nucleare

INTRODUCERE

După descoperirea fisiunii nucleelor grele de uraniu din 1939 în Germania, în anul 1942 Enrico Fermi pune în funcţiune primul reactor nuclear (faimosul "Chicago Pile No.1") în SUA. Astfel, s-a demonstrat posibilitatea practică de stăpânire a unei puternice surse de energie, nemaiîntâlnită în istoria omenirii. Din păcate, această descoperire a avut loc în timpul unui război mondial, ceea ce a făcut ca aplicaţia să fie utilizată mai întâi în scop militar. Primul test cu armă nucleară a avut loc în Alamogordo din statul New Mexico – SUA pe 16 iunie 1945, au urmat cele două atacuri cu arme nucleare din 6 şi respectiv 9 august 1945 asupra oraşelor Hiroshima (bombă cu uraniu 235 îmbogăţit) şi Nagasaki (bombă cu plutoniu 239), urmate de sute de mii de victime şi contaminarea radioactivă a mediului pentru mai multe generaţii.

Din punct de vedere al puterii, dar şi al impactului asupra mediului, reactorii nucleari pot fi:

  • de propulsie şi experimentali (de cercetare) cu putere mică (zeci de MW); este şi cazul reactorului TRIGA de la Mioveni – Piteşti şi reactorul de la Măgurele – Bucureşti, în prezent în curs de dezafectare,
  • energetici (cu putere de la 400 la 1000 MW), cu impact redus asupra mediului, dar numai în condiţii normale de funcţionare; reactorii utilizaţi la producerea curentului electric pot fi cu anvelopă (construcţie masivă din beton armat care reduce considerabil contaminarea mediului în caz de accident nuclear major) şi fără anvelopă (cazul reactorilor de la Cernobâl).



Sursele majore de contaminare radioactivă a mediului, implicit a omului, care s-au dovedit a fi destul de grave, au fost date de:

  • defectarea uneia sau mai multor componente ale reactorului nuclear, ale instalaţiilor unde se produce combustibilul nuclear sau unde se separă-tratează diverşi radionuclizi din combustibilul nuclear uzat,
  • revenirea pe sol şi deci scăparea de sub control a unor sateliţi purtători de mici reactori nucleari,
  • pierderi de surse puternice de radiaţii.



Testele nucleare, cu bombe pe bază de fisiune a uraniului sau plutoniului (numeroase teste efectuate între 1945 şi 1963 de către SUA, fosta URSS, Anglia, dar şi după, mai ales de Franţa şi China) sau de fuziune a elementelor uşoare (bomba cu hidrogen, numită şi termonucleară), au contaminat cu numeroşi radionuclizi (mai ales emisfera nordică) care şi în prezent mai pot fi puşi în evidenţă.

Accidentul nuclear, conform definiţiei date de Normele Fundamentale de Securitate Radiologică, este evenimentul care afectează instalaţia nucleară şi provoacă iradierea şi/sau contaminarea populaţiei şi a mediului înconjurător peste limitele admise.

Dacă după accidentul de la Cernobâl se considera că centralele nucleare electrice, cu reactori a căror putere depăşeşete 400 Mwe, constituiau principalele surse de accident nuclear, accidentul produs în 1987 în Goiânia – Brazilia, cu o sursă de cesiu 137 utilizată pentru tratamentul cancerului, a reconsiderat noţiunea de accident nuclear major care poate apare chiar şi unităţi sanitare care utilizează surse puternice de radiaţii.

Principalele accidente şi activităţi nucleare, cu impact asupra mediului, implicit şi asupra omului, au avut loc:

  • între 1948 şi 1951, la Celiabinsk (fosta URSS), de la instalaţiile de producere a plutoniului 239 (utilizat ca material fisionabil pentru armele nucleare), au fost deversaţi peste 1017 Bq (2,7 milioane de Ci) în râul Teka,
  • decembrie 1952, la Chalk River – Canada, accidentul de la un reactor nuclear a dus la deversarea în apa de răcire a 3,7•1014 Bq (10000 Ci),
  • octombrie 1957, la Windscale – Anglia, accident la un reactor nuclear cu plutoniu, urmat de incendiu şi eliberarea în atmosferă a cca 7•1014 Bq (20000 Ci), în care a predominat iodul 131,
  • decembrie 1957, la Kistim (fosta URSS), la instalaţiile de producere a plutoniului a avut loc explozia unui tanc cu deşeuri radioactive, urmată de împrăştierea în mediu a 7•1017 Bq (20 milioane Ci),
  • între 1954 şi 1963, în poligoanele de testare a armelor nucleare din fosta URSS şi SUA, dar şi în oceanul Pacific, au fost executate peste 1000 teste nucleare (cu bombe atomice şi cu hidrogen) urmate de contaminarea puternică atmosferei şi solului,
  • 1965 – 1985, la Sellafield – Marea Britanie, de la uzinele de reprocesare a combustibilului uzat au fost deversate anual în Marea Irlandei cca 3,7•1015 Bq (100000 Ci) de cesiu 137,
  • ianuarie 1966, la Palomares – Spania, un avion B-52 al SUA cu încărcătură nucleară a suferit un accident, rezultând împrăştierea în mediu a uraniului şi plutoniului utilizaţi pentru detonarea a patru bombe cu hidrogen; cu toată decontaminarea care s-a efectuat, în 2006 încă mai persista contaminarea mediului,
  • în 1976, în Canada cade satelitul Cosmos 954 aparţinând URSS, cu un reactor nuclear, rezultând contaminarea a peste 100 000 km2,
  • martie 1979, la centrala din Three Mile Island – SUA, a avut loc un accident nuclear la reactorul nr. 2 anvelopat, urmat de contaminarea mediului cu 480•1015 Bq (13 milioane Ci) de gaze nobile radioactive (xenon 133, kripton 85 etc.), precum şi foarte puţin iod 131, dar cu impact redus asupra omului,
  • aprilie 1986, Cernobâl – Ucraina, a avut loc cel mai mare accident nuclear la reactorul nr. 4 neanvelopat; explozia şi incendiul au dus la împrăştierea în mediu a peste 3,7•1017 Bq (10 milioane Ci), de gaze nobile radioactive, iod 131, cesiu 137, cesiu 134, stronţiu 90 şi alţi radionuclizi, cu impact deosebit sănătăţii oamenilor în Rusia, Belarus şi Ucraina,
  • septembrie 1987, Goiânia – Brazilia, dezmembrarea inconştientă a unei surse de cesiu 137, utilizată pentru terapia cancerului, a dus la contaminarea a sute de persoane, dintre care 4 au decedat în câteva săptămâni.



In accidentele nucleare la centralele electrice contaminarea mediului este semnificativ influenţată de existenţa anvelopei (inveliş de protecţie din beton armat cu o grosime de 1-2 m) care reţine mare parte din radionuclizi.

Situaţia comparativă a radionuclizilor eliminaţi în trei accidente nucleare la centrale electrice anvelopate şi neanvelopate (în paranteză este trecută fracţiunea de radionuclizi eliberată în mediu)

Locul Anul Anvelopă GBq
Iod 131 Cesiu 137 Xenon 133
Windscale 1957 nu 7•103 (40%) 4•104 (20%) 107 (100%)
TMI - 2 1979 da 700 (3•10-7%) 0 4•108 (8 %)
Cernobâl - 4 1986 nu 108 (20%) 107 (13%) 109 (100%)



Deşi nu sunt enumerate şi unele accidente nucleare de mai mică intensitate, lista este destul de edificatoare cu ce s-a întâmplat datorită utilizării energiei nucleare în scop distructiv (testarea şi utilizarea armamentului nuclear) sau paşnic (obţinerea de energie electrică, propulsia portavioanelor şi submarinelor, inclusiv a navelor cosmice, terapie etc.)

In ţara noastră nu au avut loc accidente nucleare urmate de pierderi de vieţi omeneşti sau de contaminare masivă a mediului cu efecte asupra omului, dar au fost evidenţiate depunerile radioactive datorate testelor cu arme nucleare efectuate în emisfera nordică (inclusiv ale testelor efectuate de China), dar mai ales depunerile după accidentul de la Cernobâl, urmate de contaminarea factorilor de mediu, a alimentelor şi a omului.

Au existat numeroase incidente nucleare, în incintele unde se lucrează cu surse de radiaţii ionizante (numite şi unităţi nucleare), urmate de contaminarea mediului sau chiar iradierea/contaminarea a omului, dar fără pierderi de vieţi omeneşti.

 

ACCIDENTUL NUCLEAR DIN GOIÂNIA – BRAZILIA



Printre numeroasele incidente/accidente care au avut loc în unităţile sanitare care utilizează efectul radiaţiilor ionizante (X, gamma sau beta), multe urmate de pierderi de vieţi omeneşti, se numără şi cel care a avut loc în septembrie 1987 în localitatea Goiânia din Brazilia, considerat a fi al doilea după accidentul de la Cernobâl, ca nivel de contaminare a oamenilor şi mediului, precum şi pierderi de vieţi omeneşti.

Sursele de cesiu 137, radionuclid cu timp de înjumătăţire fizică de 30,5 ani, sunt utilizate, ca şi sursele de Co-60 (Tf = 5,2 ani), pentru tratarea diverselor forme de cancer.

Un spital din localitatea Goiânia (Brazilia), după scoaterea din uz a unei surse de cesiu 137, în loc să fie predată pentru tratare ca deşeu radioactiv, a fost depozitată într-o magazie fără asigurarea măsurilor de protecţie. Sursa conţinea cca 62,5 g pulbere de clorură de cesiu 137 într-o capsulă din iridiu de 51 mm diametru şi 48 mm lungime, care era încastrată într-o sferă de plumb şi oţel de aproximativ 100 kg. În momentul depozitării, sursa avea o activitate de 44 TBq (1200 Ci), respectiv 87% din activitatea iniţială. Două persoane au sustras sfera care conţinea sursa de cesiu pentru a o preda la un centru de recuperare de metale vechi. De la momentul sustragerii până la predare, cele două persoane s-au iradiat cu doze destul de mari, ceea a dus la amputarea braţului uneia din ele. Sursa a fost predată iar proprietarul centrului de recuperare metale, fiind impresionat de luminiscenţa dată de sursă pe timpul nopţii prin orificiul de iradiere, a tăiat sfera din plumb şi oţel, apoi sursa propriu-zisă. Praful de cesiu radioactiv s-a împrăştiat nu numai în locuinţă ci aproape în tot oraşul. In decurs de 15 zile au început să se îmbolnăvească mai multe persoane, cărora le-au apărut arsuri puternice pe piele, stări de vomă, hemoragii interne, până ce una dintre persoanele afectate a dus sursa la spital, considerând că aceasta este cauza îmbolnăvirii. La spital, un fizician a măsurat radioactivitatea ambalajului şi a anunţat organele competente.

Ancheta efectuată a stabilit dezastrul produs de sursa de cesiu 137 în urma contaminării şi iradierii a numeroase persoane , astfel:

  • au fost contorizate 112 800 persoane, din care cca 1000 persoane au fost depistate ca fiind contaminate, majoritatea involuntar, dintre acestea 249 au fost contaminate cu doze mari care au produs îmbolnăvirea lor; 40 persoane au prezentat diverse simptome ale bolii de iradiere şi au necesitat internarea în clinici de specialitate,
  • prima persoană care a decedat a fost fetiţa proprietarului care a preluat şi dezmembrat sursa, a doua soţia, iar alte două persoane au decedat ulterior,
  • au fost depistate numeroase persoane cu cancer al pielii, ca efect întârziat,
  • sute de persoane contaminate au fost tratate cu decontaminantul digestiv ferocianură ferică (Albastru de Berlin) în vederea eliminării cesiului din organism,
  • clădirile clinicii de radiologie şi alte 7 case puternic contaminate radioactiv au fost demolate, care alături de solul contaminat au constituit cca 3500 m3 de deşeuri radioactive,
  • între 20 şi 40% din materialul radioactiv nu a putut fi recuperat pentru tratare ca deşeuri radioactive,
  • corpurile celor 4 victime au fost depuse în sicrie speciale din plumb, înglobate în ciment, fiecare cântărind cca 600 kg,
  • costul întregii intervenţii după accidentul radiologic a atins suma de 20 milioane de dolari.



Autorităţile braziliene de specialitate au recuperat 1700 capsule de iradiere abandonate pe întreg teritoriul. În urma unor procese, s-au stabilit vinovaţii pentru nerespectarea normelor de securitate radiologică privind utilizarea surselor de radiaţii, în cazul accidentului nuclear din Goiânia, care au primit câte 3 ani de închisoare (4 medici şi un fizician).

Alături de alte numeroase incidente nucleare, semnalate în alte state, mai ales în unităţile sanitare, urmate de decese (cele mai multe datorate suprairadierii unor pacienţi cu radiaţii X sau gamma), accidentul din Brazilia scoate în evidenţă că utilizarea surselor de radiaţii pentru terapie, diagnostic sau în alte scopuri, trebuie să se efectueze cu respectarea strictă a măsurilor de protecţie şi de securitate radiologică stabilite prin reglementări specifice.

ACCIDENTUL DE LA CERNOBÂL

In cadrul centralei nucleare electrice de la Cernobâl funcţionau, în 1986, 4 reactori de tip RBMK (cu uraniu îmbogăţit, moderator grafitul iar agentul de răcire apa) construiţi între 1970 şi 1983, alţi doi reactori fiind în construcţie în momentul accidentului. Puterea termică a unui astfel de reactor era de 1000 MW, fiind echivalentă cu puterea disipată a 1 000 000 de radiatoare electrice cu câte o bară de 1 kW. Dacă nu se iau măsuri speciale pentru extragerea căldurii apărute în miezul reactorului, tecile de protecţie şi combustibilul nuclear se pot topi, având ca urmare eliberarea unei cantităţi uriaşe de căldură şi radioactivitate în mediu.

In prezent toţi reactorii de la Cernobâl, în baza unor ajutoare economice europene substanţiale au fost închişi după 1986.

Reactorii de la Cernobâl funcţionau cu uraniu slab îmbogăţit (în uraniu 235), fiind mari producători de plutoniu – material cu importanţă strategică, moderatorul de neutroni era constituit dintr-o prismă de grafit iar ca agent de răcire şi preluare a căldurii în vederea transformării în energie electrică era apa. Aceşti reactori au fost de producţie sovietică, aşa încât personalul de exploatare cunoştea foarte bine modul de funcţionare şi se considera că nu este posibil nici un fel de accident, convingere care a dus la neglijarea totală a regulilor stabilite de utilizare la parametri normali. In cadrul efectuării unui experiment pentru verificarea funcţionării turbinei în regim inerţial (de obţinere de curent electric în acest fel), în noaptea de 26 aprilie 1986, personalul de exploatare a coborât puterea reactorului la 10% (cu toate că instrucţiunile interziceau funcţionarea reactorului la o putere mai mică de 90%). Reactorul a fost scăpat de sub control datorită creşterii rapide a puterii şi a temperaturii din miezul rectorului (tecile barelor de control s-au deformat), ceea ce a dus la producerea a două explozii succesive, urmate de aruncarea plăcii de beton de 1000 t aflată deasupra reactorului cu rol de protecţie şi a unor cantităţi uriaşe de combustibil nuclear încărcat cu radionuclizi de fisiune în curtea centralei.

Moderatorul de grafit a luat foc, a ars cca două săptămâni, cu toată intervenţia pompierilor care au aruncat tot felul de materiale pe rector, aruncând şi antrenând cantităţi uriaşe de radionuclizi în atmosferă.

Primele victime au apărut din rândul pompierilor.

In timpul exploziilor iniţiale şi a incendiului, cantităţi uriaşe de radionuclizi de fidiune, de activare, precum şi părţi de combustibil nuclear au ajuns în atmosferă, revenind pe sol la mari distanţe de centrală, în tot continentul european. Desigur, cele mai contaminate zone au fost în Ucraina, Belarus şi Rusia. Poziţia imediat următoare ca grad de contaminare a fost ocupată de ţările nordice din Peninsula Scandinavă (Suedia, Norvegia, Finlanda), datorită deplasării maselor de aer în direcţia nord, nord-vest. Accidentul nuclear a fost semnalat la câteva ore în Suedia datorită creşterii nivelului de contaminare radioactivă a aerului cu câteva ordine de mărime peste normal. In zilele de 29 şi 30 aprilie 1986, masele de aer au fost deplasate către vest şi sud vest, ceea ce a dus la contaminarea atmosferei şi în ţara noastră.

La patru zile de la accident, curenţii eolieni au favorizat deplasarea unor mase de aer contaminat radioactiv şi deasupra României, ceea ce a făcut să crească radioactivitatea aerului şi depunerilor atmosferice, evidenţiată prin măsurări globale beta, cu cca şase ordine de mărime, în special datorită iodului 131 şi telurului 132. Datorită precipitaţiilor şi fenomenului natural de depunere, radionuclizii din atmosferă au ajuns pe sol sau plante, intrând apoi în celelate componente ale biosferei. Radioactivitatea, dată de produşii de fisiune, a crescut semnificativ în vegetaţie (spontană şi cultivată), mai apoi în organismele animale şi în om.

Analizând contaminarea mediului în ţara noastră, s-a constatat că în unele zone au fost puse în evidenţă valori mai mari de contaminare, cum au fost cele situate la nivelul munţilor, în nord-est, chiar şi în podişul Transilvaniei; valorile cele mai scăzute au fost decelate în vestul ţării. Zonele mai contaminate radioactiv au coincis cu cele unde norul radioactiv a fost spălat de precipitaţii.

Chiar şi cele mai valori ale radioactivităţii depunerilor atmosferice nu depăşit 80 kBq/m2 de cesiu 137 (radionuclid de viaţă lungă considerat cel mai bun indicator de contaminare post Cernobâl, pentru toate ţările afectate), ceea ce situează nivelul de contaminare din România sub cel înregistrat în multe zone din Ucraina şi Belarus, cu peste 200 kBq/m2 sau din Suedia, cu peste 100 kBq/m2.

Prin spectrometrie gamma au fost evidenţiaţi 21 radionuclizi, dintre care atenţie deosebită s-a acordat iodului 131, cesiului 137, cesiului 134. La aceştia s-au adăugat stronţiu 90 şi stronţiu 89, decelaţi prin separare radiochimică şi măsurarea radiaţiilor beta emise. Dintre radionuclizii contaminanţi, iodul 131 (cu timp de înjumătăţire fizică de 8,1 zile) şi telurul 132 (cu Tf de 3,25 zile) au deţinut cea mai mare pondere, de 75 – 85%. Datorită timpului de înjumătăţire relativ redus, aceşti radionuclizi au dispărut relativ repede prin dezintegrare, după 80, respectiv 30 zile.

Comparativ cu anul 1985, an cu valori destul de reduse pentru radionuclizii artificiali în depunerile date de testele nucleare, depunerile radioactive, în zonele cele mai contaminate, au crescut cu până la 6 ordine de mărime în primele zile ale lunii mai din 1986. A urmat o scădere rapidă în următoarele luni, apoi scăderea a fost treptată, ajungând în 1993 la mai puţin de un ordin de mărime peste media anului 1985.

Măsurările de radioactivitate a aerosolilor atmosferici, depunerilor, apei de suprafaţă, solului şi vegetaţiei spontane, efectuate cu multă acurateţe de specialiştii Reţelei de Supraveghere a Radioactivităţii Mediului au evidenţiat zonele cu contaminare scăzută (vestul ţării cu Timişoar, Arad, Oradea, Satu Mare) şi cele cu valori mai ridicate de contaminare radioactivă (Parâng, Fundata, Babele, Ceahlău, Tg. Mureş, Gheorghieni, Iaşi Tulcea, Buzău, Sf. Gheorghe, subcarpaţii sudici, precum şi Bucureşti, Piteşti, Tg. Jiu, Turnu Severin).

Datorită scăderii rapide a valorilor radioactivităţii aerosolilor (de peste 1000 ori) la începutul lunii iunie, s-a considerat că în timpul accidentului de la Cernobâl nu a fost contaminată atmosfera înaltă iar contaminarea după luna mai s-a datorat proceselor de antrenare şi resuspensie a radionuclizilor odată cu particulele fine de sol antrenate de vânt.

In stratul superficial al solului nelucrat au fost decelaţi majoritatea radionuclizilor contaminanţi încă mult timp după accident, reducerea contaminării solului realizându-se prin migrare uşoară în straturile profunde, resuspensie în atmosferă şi migrare în vegetaţie. După luna iulie, atenţie deosebită s-a acordat radionuclizilor cesiu 137, cesiu 134 şi stronţiu 90 – radionuclizi de viaţă lungă şi cu importanţă radiobiologică pentru om.

Dintre cei trei radionuclizi, cesiul 137 a avut nivelul cel mai ridicat de contaminare, fiind urmat de cca 2,5 ori mai puţin de cesiu 134 şi de aproape 10 ori mai puţin de stronţiu 90. In prezent, cesiu 134 a scăzut până la dispariţie prin dezintegrare (Tf = 2,05 ani) iar stronţiu 90, datorită conţinutului redus, se determină cu mare greutate prin procedee radiochimice; numai cesiu 137 se determină încă cu mare uşurinţă, mai ales în sol. In ecosistemele acvatice, datorită diluţiei foarte mari, nivelul de contaminare a fost mult mai redus, astfel că cesiu 137 în anul 1986 s-a ridicat până la 50 mBq/l, din 1987 a scăzut sub 10 mBq/l. In alimente şi apa potabilă, în primele luni după accident, s-a acordat o atenţie deosebită iodului 131, care a constituit cca 80% din radioactivitatea contaminantă din România. Conţinutul iodului 131 în apa potabilă din Bucureşti a atins maxima de 29 Bq/l pe 4 mai, media pe ţară fiind de cca 23 Bq/l iar minima de 3,7 Bq/l în Timiş. Nivelul de contaminare a apei a scăzut rapid după prima decadă a lunii mai, contribuţia sa la doza efectivă a omului fiind nesemnificativă. Alimentele au prezentat un nivel de contaminare ridicat cu iod 131, în funcţie de felul cum a fost contaminată zona de unde au fost analizate aceste probe. S-a urmărit cu precădere nivelul de contaminare a laptelui, care în unele zone a prezentat valori de până la 10 000 Bq/l, media situându-se în jurul a 1000 Bq/l. Au fost introduse resctricţii de consum al laptelui foarte contaminat, care a fost transformat în lapte praf şi stocat până ce iodul 131 s-a dezintegrat. Legumele (spanac, salată), mai puţin fructele care s-au copt mai târziu, au prezentat valori maxime de câteva sute de Bq/kg. Meniul pentru o zi, analizat pentru Bucureşti, a atins maxima de aproape 1000 Bq între 6 şi 10 mai. După scăderea contaminării alimentelor cu iod 131, prin dezintegrare, din iunie 1986 s-a acordat atenţie deosebită măsurării cesiului 137, cesiului 134 şi stronţiului 90.

In primul an după accident, conţinutul cesiului 137 şi 134 în lapte şi produse din lapte a prezentat valori foarte diferite, între 10 şi 500 Bq/kg sau l, în funţie de zonele de recoltare, scăzând cu aproape un ordin de mărime în anul 1987. Acelaşi nivel ridicat a fost găsit şi în celelalte alimente (carne şi derivate, legume, fructe şi cereale). Nivelul de contaminare a scăzut foarte mult după anul 1988, în prezent fiind destul de redus, cu valori asemănătoare celor existente înainte de accident (tabel cu conţinutul radioactiv al cesiului 137 în alimente).

Printre puţinele alimente care mai prezintă un nivel de contaminare cu cesiu 137, uşor de evidenţiat, sunt ciupercile şi fructele de pădure, mai ales din zona montană şi subcarpatică.

Conţinutul radioactiv al Cs-137 (Bq/l sau kg ) în unele alimente, în perioada 1986-2003

An/Aliment 1986 1987 1988-1991 2003
Apă potabilă - 0,05 0,002-0,009 0,002-0,012
Lapte 10-200 27,92 1,02-5,13 0,01-0,137
Derivate lapte 10-500 61,98 5,07-16,61 -
Carne 50-300 47,50 1,31-39,25 0,014-10,18
Derivate carne 10-727 23,19 1,50-19,15 -
Produse din cereale 50-100 42,16 1,01-12,15 0,251
Legume / fructe 7-411 46,43 1,89-23,39 0,037-0,265
Meniu - 23,69 1,50-4,49 -



Stronţiul 90 a prezentat valori mult mai reduse în alimente, mai ales în lapte şi produsele lactate, situate la nivel de câţiva Bq/l sau kg şi a scăzut foarte repede, încă din 1990, la valorile existente înainte de 1986 (tabel cu conţinutul radioactiv al stronţiului 90 în alimente).

Conţinutul radioactiv al Sr-90 (Bq/l sau kg ) în unele alimente, în perioada 1986-2003

An/Aliment 1987 1988-1991 2003
Apă potabilă 0,04 0,003-0,010 0,001-0,066
Lapte 0,43 0,14-0,33 0,068-0,930
Derivate lapte 0,75 0,19-0,76 -
Carne 0,46 0,10-0,24 0,087-0,690
Derivate carne 0,62 0,09-0,20 -
Produse din cereale 0,70 0,25-0,76 0,135-0,730
Legume / fructe 0,97 0,10-0,98 0,047-1,060
Meniu 2,30 0,19-0,23 -



In concluzie, contaminarea alimentelor cu iod 131 s-a menţinut numai în lunile mai şi iunie, în timp ce contaminarea cu cesiu 137, cesiu 134 şi stronţiu 90 a fost prezentă, dar cu valori mai mici, şi în 1987. Scăderea activităţii cesiului şi stronţiului în aer, apă şi vegetaţie (metabolizarea din sol fiind redusă) a dus la valori mici de contaminare a alimentelor de origine animală.

Contaminarea internă a omului s-a făcut, mai ales, cu iod 131 preluat în mod deosebit din lapte şi produse lactate, cu valori maxime de 1850 Bq pentru populaţia din sudul ţării. Radionuclidul s-a fixat în tiroidă, dar prin dezintegrare a scăzut rapid în luna iulie. Cesiu 137 a prezentat valori mai ridicate, până la 20000 Bq datorită consumului de alimente contaminate tot timpul anului 1986. Cesiul încorporat în om a scăzut foarte mult în 1988, datorită atât reducerii radionuclidului în alimente, cât şi eliminării prin metabolizare (timpul de înjumătăţire biologică pentru om situându-se între 50 şi 150 zile). Nivelul de contaminare a omului cu stronţiu 90 a fost destul de redus, evaluarea făcându-se prin calcul în funcţie contaminarea alimentelor consumate (tabel cu conţinutul cesiului şi stronţiului în om).

Conţinutul Cs-137 şi Sr-90 în organismul uman (măsurarea Cs-137 şi evaluarea indirectă a Cs-137, Cs-134 şi Sr-90 consecutiv ingerării de alimente contaminate)

Anul / Radionuclid 1986 1987 1988 1989 1990 1991 1992 1993
Cs-137 măsurare 1000-2000 2000-2500 800-1700 500-1100 300-500 - - -
Cs-137 evaluare 1535-20383 2335-12774 415-673 106-198 82-150 82-150 60-1119 19-38
Cs-134 evaluare 686-8703 727-4894 94-153 18-33 10-18 5-10 1-3 -
Sr-90 evaluare 30-100 18-57 13-38 12-34 11-32 10-30 9-28 9-28



Doza de expunere a omului după accidentul de la Cernobâl, mediată pentru populaţia României s-a situat între 1,30 şi 1,95 mSv pentru anul 1986 (cea mai mare parte datorându-se iodului 131). Prin recalcularea dozei de expunere a omului, la mai mulţi ani după accident, s-a estimat că populaţia ţării noastre a primit cca 1 mSv pe un an de la accident, din care 0,82 mSv datorită contaminării interne şi 0,18 mSv datorită iradierii externe. Valori relativ asemănătoare au fost publicate de specialiştii OMS şi AIEA pentru alte state europene; Finlanda – 0,44 mSv, Germania – max. 1,1 mSv, Italia – 0,61 mSv, Polonia – 0,95 mSv, Elveţia – 1,3 mSv.

Măsurile de protecţie, recomandate de Ministerul Sănătăţii, au început să fie aplicate începând cu data de 2 mai 1986 şi au constat din:

  • controlul permanent al radioactivităţii artificiale a alimentelor, cu scoaterea de la consum a alimentelor contaminate puternic (peste 1000 Bq/kg),
  • interzicerea manifestărilor sportive din data de 2 mai, administrarea de iod stabil (KI) la copii, începând cu data de 3 mai,
  • recomandarea de staţiona cât mai puţin în locuri deschise,
  • spălarea abundentă a legumelor, zarzavaturilor şi fructelor înainte de consum,



Printre aspectele negative ale acţiunilor luate imediat după accident, merită a fi menţionate:

  • administrarea iodului stabil trebuia începută încă din data de 1 mai, când norul radioactiv a pătruns asupra ţării noastre, ceea ce a redus efectul la cca 50%,
  • informarea tardivă şi incompletă a populaţiei asupra contaminării şi posibilelor efecte.



Cu privire la efectele asupra sănătăţii populaţiei ţării noastre, având în vedere doza de expunere destul de redusă, omul a primit în plus circa 50% din fondul natural de expunere (1 mSv doza pe un după accident, faţă de 2,4 mSv pe an datorită fondului natural). Datele din literatura de specialitate arată că ar fi putut apărea efecte numai asupra copiilor neprotejaţi cu iod stabil. Studiile epidemiologice efectuate pentru un an după accident, mai apoi pentru 5 şi respectiv 10 ani, comparativ cu aceleaşi perioade de timp, dar înainte de 1986, nu au evidenţiat afecţiuni maligne semnificative. S-au efectuat studii privind apariţia de cancere tiroidiene la copii mici sau nou-născuţi, concluziile nu au arătat o creştere semnificativă a incidenţei acestui tip de cancer.

In comparaţie, trebuie amintită creşterea semnificativă a incidenţei cancerului tiroidian la copii din Belarus (zona Gomel, cu nivel de contaminare radioactivă foarte ridicat, cu peste 3 ordine de mărime peste cel din ţara noastră), în perioada 1986 – 1993, de la 2 cazuri în 1986, 3 în 1988, 6 în 1989, 21 în 1990, 55 în 1991 la 67 în 1992.

Analiza contaminării radioactive a factorilor de mediu şi a alimentelor se face în mod organizat de principalele două reţele de supraveghere, a Ministerului Mediului, respectiv a Ministerului Sănătăţii. Anual se evaluează doza de expunere, unde partea datorată radionuclizilor artificiali de la teste nucleare şi accidentul de la Cernobâl, constituie mai puţin de 1% din fondul natural de expunere.