Informatii despre ambrozie

Despre Ambrozie - click aici

Cum arată ambrozia, planta care îţi poate produce alergii ?

Cea mai răspândită dintre speciile de buruieni aparținând genului Ambrosia o reprezintă specia Ambrosia artemisiifolia, cunoscută sub denumirea populară de iarba de paragină, iarba pârloagelor sau floarea pustiei, în funcție de zonă.

Din punct de vedere morfologic și al plasticității ecologice, Ambrosia artemisiifolia este o plantă anuală, răspândită în toată Europa, cu areale invazive concentrate, în special, în partea centrală a acesteia. Ambrosia artemisiifolia este o plantă cu talia semiînaltă de 50 -100 cm înălțime, uneori chiar mai înaltă la maturitate, cu rădăcina pivotantă, foarte dezvoltată, de 1,2 – 1,5 metri. Toată planta este păroasă, cu tulpina puternic ramificată, având aspect de tufă și diametru mare la bază.

Cine trebuie să distrugă buruiana ambrozia ?

În conformitate cu prevederile art. 1 alineatelor (1) – (3) din Legea nr. 62/2018 privind combaterea buruienii ambrozia, distrugerea acestei buruieni se face de către toți proprietarii sau deținătorii de terenuri, administratorii drumurilor publice, căilor ferate, cursurilor de apă, lacurilor, sistemelor de irigații și ai bazinelor piscicole, precum și beneficiarii lucrărilor de construcții, unde au fost identificate focare de infestare. Aceștia au obligația ca, după distrugerea buruienii, să informeze în scris autoritatea administrației publice locale pe raza căruia se află terenul infestat, în vederea verificării aplicării lucrărilor de combatere.

Când trebuie să fie distrusă buruiana ?

Buruiana ambrozia trebuie distrusă în perioada cuprinsă între răsărire și apariția primelor inflorescențe, respectiv până la data de 30 iunie a fiecărui an. În cazul reapariției focarelor de infestare se recomandă efectuarea repetată a lucrărilor de combatere pe întreaga perioadă a anului, evitându-se astfel apariția inflorescențelor.

 


Descriere

Tipurile de ecosisteme din judeţul Suceava sunt condiţionate de formele de relief variate şi de elementele pedo-climatice, dispunându-se etajat, dinspre zona de podiş spre cea munte.

Ecosisteme forestiere. Având în vedere preponderenţa reliefului înalt, ponderea maximă a habitatelor o constituie pădurile, care reprezintă o resursă naturală importantă a judeţului.

Pajiştile alpine se întâlnesc la peste 1600 m în munţii Călimani, Suhard, Giumalău şi Barnar. În Rarău, ele coboară până la 1500 m. Pajiştile alpine sunt caracteristice în locurile cu iarnă mai lungă de şase luni şi cu precipitaţii abundente, de peste 1200 mm. Ele se dezvoltă pe un areal discontinuu, insular, în două etaje: unul alpin propriu zis şi altul subalpin (Popp N. ş.a, 1973).

Turbării şi mlaştini. În zona coniferelor se intercalează turbăriile cu Sphagnum din bazinul Dornelor (Poiana Stampei, Coşna) şi de la Şarul Dornei, cunoscute sub numele de tinoave. Sunt turbării înalte, căci sunt instalate în depresiune la altitudini de 900- 1000 m.

Ecosisteme de luncă. Intrazonal, în şesurile Siretului, Sucevei şi Moldovei, de la ieşirea din munte a acestor râuri, apare o asociaţie de plante higrofile lemnoase (salcie, plop, arin) sau ierboase (rogoz, pipirig, izmă, piciorul cocoşului, coada calului).  Merită menţionat situl de importanţă comunitară, din reţeaua ecologică Natura 2000, Lunca Zamoştea.

Ecosisteme acvatice, pot fi diferenţiate după cinetica apei în două grupe majore: curgătoare care reprezintă mediul lotic (pâraie, râuri) şi stagnante (lacuri, bălţi, mlaştini, etc.), care reprezintă mediul lentic.

Apele curgătoare  sunt sisteme ecologice deschise la ambele capete, în care fluxul de materie şi energie suferă mari oscilaţii, deci au un grad foarte redus de autarhie, fiind populate cu o biocenoză nesaturată. Ele sunt alimentate de izvoare şi de ape meteorice.

Apele stătătoare sunt ecosisteme cu grade diferite de integralitate, în funcţie de componenţa biocenozelor care le populează şi de condiţiile de mediu. Spre deosebire de cele curgătoare, apele stătătoare au o viaţă proprie, un oarecare grad de autonomie.