APM Gorj

Ariile naturale protejate din judeţul Gorj

Având un potenţial natural special, cu privelişti montane frumoase, lunci cu flori, păduri seculare, lacuri glaciare, poteci înguste, chei, peşteri, râuri limpezi, valoroase comori istorice şi artistice, judeţul Gorj este unul dintre cele mai atractive zone turistice din România.

            La nivelul judeţului Gorj există un număr de 60 de arii naturale protejate din care:

• 11 arii naturale protejate sunt de interes judeţean, declarate prin Decizia nr. 82/1994 a Consiliului Judeţean Gorj;
• 41 de arii naturale protejate de interes naţional, declarate prin Legea nr. 5/2000 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional - Secţiunea a III-a - zone protejate şi HG nr. 1143/2007 privind instituirea de noi arii protejate, între care şi două parcuri naţionale;
•  8 arii naturale protejate de importanţă comunitară care alcătuiesc Reţeaua Ecologică Natura 2000 (situri Natura 2000).

            Prin arie naturală protejată se înţelege o zonă terestră, acvatică şi/sau subterană în care există specii de plante şi animale sălbatice, elemente şi formaţiuni biogeografice, peisagistice, geologice, paleontologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, ştiinţifică ori culturală deosebită, care are un regim special de protecţie şi conservare, stabilit conform prevederilor legale. Ariile naturale protejate se împart în 4 grupe.Categoriile de ariile naturale protejate din fiecare grupă, sunt stabilite prin anexa nr. 1 din OUG nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei si faunei sălbatice, cu modificările şi completările ulterioare. Acestea sunt:

De interes judeţean sau local.

de interes naţional, care sunt clasificate conform standardelor internaţionale stabilite de către IUCN – Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii. Acestea sunt:

            Rezervaţii ştiinţifice -categoria I conform standardelor IUCN. Sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor habitate naturale terestre şi/sau acvatice, cuprinzândelemente reprezentative de interes ştiinţific sub aspect floristic, faunistic, geologic,speologic, paleontologic, pedologic sau de altă natură.

            Parcuri naţionale-categoria a II-a conform standardelor IUCN. Sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor eşantioane reprezentative pentru spaţiul biogeografic naţional, cuprinzând elemente naturale cu valoare deosebita sub aspectul fizico-geografic, floristic, faunistic, hidrologic, geologic, paleontologic, speologic, pedologic sau de altă natură, oferind posibilitatea vizitării în scopuri ştiinţifice, educative, recreative şi turistice.

            Monumente ale naturii -categoria a III-a conform standardelor IUCN. Sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor elemente naturale cu valoare şi semnificaţie ecologică, ştiinţifică, peisagistică deosebite, reprezentate de specii de plante sau animale sălbatice rare, endemice ori ameninţate cu dispariţia, arbori seculari, asociaţii floristice şi faunistice, fenomene geologice (peşteri, martori de eroziune, chei, cursuri de apă, cascade şi alte manifestări şi formaţiuni geologice, depozite fosilifere), precum şi alte elemente naturale cu valoare de patrimoniu natural prin unicitatea sau raritatea lor.

            Rezervaţii naturale -categoria a IV-a conform standardelor IUCN. Sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor habitate şi specii naturale importante sub aspect floristic, faunistic, forestier, hidrologic, geologic, speologic, paleontologic, pedologic.

            Parcurile naturale -categoria a V-a conform standardelor IUCN. Sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor ansambluri peisagistice în care interacţiunea activităţilor umane cu natura, de-a lungul timpului, a creat o zonă distinctă, cu valoare semnificativă peisagistică şi/sau culturală, deseori cu o mare diversitate biologică.

de interes european, numite şi situri de importanţă comunitară sau situri Natura 2000.

            Siturile de importanţă comunitară formează un lanţ de arii naturale protejate la nivelul Uniunii Europene – reţeaua Natura 2000. Reprezintă acele arii care, în regiunea sau în regiunile biogeografice în care există, contribuie semnificativ la menţinerea sau restaurarea la o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale sau a speciilor de interes comunitar şi pot contribui astfel semnificativ la coerenţa reţelei Natura 2000 şi/sau contribuie semnificativ la menţinerea diversităţii biologice în regiunea ori regiunile biogeografice respective. Acestea la rândul lor sunt împărţite în  două categorii:

            Arii speciale de conservare - sunt acele arii naturale protejate de interes comunitar ale căror scopuri sunt conservarea, menţinerea şi acolo unde este cazul, readucerea într-o stare de conservare favorabilă a habitatelor naturale şi/sau a populaţiilor speciilor pentru care situl este desemnat.

            Arii de protecţie specială avifaunistică - sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt conservarea, menţinerea şi acolo unde este cazul, readucea într-o stare de conservare favorabilă a speciilor de păsări şi a habitatelor specifice, desemnate pentru protecţia speciilor de păsări migratoare sălbatice.

de interes internaţional

            Rezervaţii ale biosferei- sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor zone de habitat natural şi a diversităţii biologice specifice.

            Situri naturale ale patrimoniului natural universal - sunt acele arii naturale protejate ale căror scopuri sunt protecţia şi conservarea unor zone de habitat natural în cuprinsul cărora există elemente naturale a căror valoare este recunoscută ca fiind de importanţă universală.

            Geoparcuri - sunt acele arii naturale protejate declarate pe teritorii ce cuprind elemente de interes geologic deosebit, alături de elemente de interes ecologic, arheologic, istoric şi cultural.

          Administrarea ariilor naturale protejate reprezintă ansamblul de măsuri care se pun în aplicare pentru asigurarea regimului special de protecţie şi conservare, instituit conform dispoziţiilor legale.

            Odată declarată prin lege, o arie naturală protejată trebuie sa fie efectiv administrată pentru a se menţine atât diversitatea biologică, cât şi starea de echilibru a naturii. Cel mai eficient management al unei arii naturale protejate se aplică atunci cand managerii beneficiază de avantajul informaţiilor obţinute prin diverse cercetări şi deţin fonduri pentru implementarea planurilor de management. Este adevărat că uneori cel mai bun management presupune lipsa oricăror activităţi antropice, intervenţia umană fiind considerată de cele mai multe ori ineficientă sau dăunătoare.

            Biodiversitatea din ariile naturale protejate aflate pe teritoriul administrativ al judeţului Gorj este în pericol din cauza gradului scăzut de conştientizare a populaţiei şi a factorilor de decizie locali şi/sau naţionali, pe fondul noutăţii conceptului de conservare a biodiversităţii şi a principiului dezvoltării durabile. Problemele identificate sunt multiple şi interconectate.

            Exploatările forestiere, care în anumite zone au cunoscut o intensificare în ultimii ani, au ca efect direct reducerea arealului de răspândire a unor specii şi diminuarea suprafeţelor unor habitate naturale protejate. Nu se fac tăieri în ras decât în pădurile de molid, dar pentru celelalte tipuri de păduri este posibil ca în cazul în care pe o suprafaţă dată se extrage prea mult material lemnos, unele dintre speciile de plante care definesc un anumit tip de habitat să dispară, sau arborii extraşi să fie dintre cei specifici unui anumit tip de habitat, urmarea acestei acţiuni fiind diminuarea suprafeţelor unor habitate sau modificarea unui tip de habitat cu altul.    Diminuarea suprafeţelor unor habitate duce la o stare de conservare nefavorabilă, influenţată direct de unele activităţi, care, deşi tradiţionale, nu se desfăşoară întotdeauna în zone în care să nu influenţeze sau să nu afecteze speciile şi habitatele protejate.     Totodată activităţile de exploatare a masei lemnoase pot să ducă, dacă nu la diminuarea suprafeţelor unor habitate, la fragmentarea acestora.

            În acelaşi timp prevederile instrucţiunilor actuale de amenajare a pădurilor nu sunt în deplină concordanţă cu obiectivele privind conservarea habitatelor şi chiar a speciilor din ariile naturale protejate.

            Păşunatul intensiv, afectează în special zona alpină. Păşunatul animalelor domestice, în special al oilor şi al caprelor, afectează speciile şi fragmentează habitatele.

            Cele mai nefaste efecte au fost observate în zona alpină asupra habitatului natural protejat, prioritar, 4070 – Tufărişuri cu Pinus mugo şi Rhododendron myrtifolium. Acest tip de habitat nu ocupă zone întinse la nivel naţional şi european, suprafeţele fiind reduse ca întindere şi specifice zonelor alpine.

            Un alt habitat protejat întâlnit în zona alpină, alături de habitatul 4070 este habitatul 5130 – Formaţiuni de Juniperus communis pe tufărişuri sau păşuni calcaroase. Acesta este afectat aproape la fel de mult de activitatea de păşunat.

            Principalele probleme pe care le creează păşunatul în zona alpină sunt date de defrişarea suprafeţelor celor două habitate, prin tăierea lor de către proprietarii animalelor, cu scopul de a creşte suprafeţele utile de păşune.

            Această acţiune are şi un scop pur financiar, în funcţie de suprafaţa disponibilă pentru păşunat, proprietarii primind subvenţii consistente din partea Agenţiei de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA). Astfel aceştia taie jnepenii pentru a avea suprafeţe de păşuni mai mari, astfel primind mai mulţi bani din partea APIA. Defrişarea jnepenişurilor şi a ienuperilor duce la degradarea solului şi apariţia unor porţiuni unde terenul este dezgolit, nemaifiind înierbat. Ulterior, datorită circulaţiei animalelor domestice, în acele zone apar fenomene de tasare şi destructurare a solului, iar în perioadele ploioase se formează şuvoaie care duc la alunecări de teren. Acest fenomen se accentuează odată cu trecerea timpului, fiind necesare unele măsuri pentru stoparea degradării păşunilor şi a menţinerii şi reducerii fragmentării habitatelor de jnepeniş şi ienupăr.

            Turismul haotic reprezintă un alt factor perturbator pentru speciile şi habitatele din ariile naturale protejate. Se constată o lipsă de informare şi educaţie în rândul vizitatorilor referitor la comportamentul pe care aceştia trebuie să îl adopte atunci când se află într-o astfel de zonă.

            Aruncarea deşeurilor la întâmplare şi zgomotul produs de către turişti afectează în special fauna sălbatică. Efectele cele mai mari se observă în zona păşunilor alpine, de-a lungul văilor ce străbat zona muntoasă din nordul judeţului şi în zonele de chei calcaroase.

            Mamiferele protejate cum sunt lupul, ursul, râsul sau vidra se feresc de zonele unde simt prezenţă umană. În general aceste zone sunt din ce în ce mai puţin frecventate fiind apoi ocolite complet de majoritatea animalelor sălbatice. Sunt deranjate de zgomot, foc şi fum.

            În cazul unei prezenţe prea mari a turiştilor în anumite zone există riscul ca unele specii de mamifere, de exemplu ursul, să se obişnuiască cu prezenţa umană şi să devină din ce în ce mai curioase. Acest lucru poate da naştere în viitor la probleme majore datorită contactului cu omul, probleme întâlnite deja în alte zone din ţară, cum ar fi zona oraşului Braşov.

            Autoturismele şi în special ATV-urile, sau motocicletele enduro folosite pentru agrement, produc un mare disconfort asupra speciilor.

            În general, practica internaţională a dovedit că o organizare deficitară a turismului, sau lipsa acesteia expune ariile naturale protejate degradării, provocate de fluxuri continue şi supradimensionate de turişti, vânători de amintiri, etc...

            Braconajul este un alt factor care influenţează numărul de exemplare din anumite specii. Lupul, ursul şi râsul sunt braconate mai puţin, dar braconajul la cervide şi la mistreţ, duce de multe ori la diminuarea populaţiei de lupi, aceştia nemaiavând suficientă hrană şi trebuind să o caute în alte zone.

            Barajele de hidrocentrale şi cascadele amenajate pe anumite râuri sau captările de apă realizate pentru alimentarea unor localităţi au avut drept consecinţă fragmentarea habitatelor unor specii de peşti, aceştia neavând posibilitatea de a trece de aceste bariere artificiale. În acest fel populaţiile unor specii acvatice, sunt în pericol sau au dispărut complet pe anumite sectoare ale unor râuri, neputând circula liber pe firul apei.

            În acest fel, ca elemente de presiune antropică se remarcă şoselele, care au pătruns pe multe din văile montane, exploatarea lemnului, braconajul, păşunatul însoţit de defrişarea vegetaţiei lemnoase, exploatările de calcar şi granit care au lăsat urme adânci în trupul munţilor, anumite balastiere şi unele activităţi ale populaţiei locale, dar şi turismul dezordonat, haotic, greşit înţeles. Toate acestea duc împreună la o diminuare a numărului exemplarelor la unele specii şi la reducerea suprafeţelor unor habitate sau fragmentarea lor.

             Pentru menţinerea  pe termen lunga acestor arii naturale protejate trebuie asigurat un management adecvat care trebui să se axeze pe:

• menţinerea regimului hidrologic natural al râurilor;
• evitarea drenajelor;
• evitarea defrişărilor;
• evitarea suprapăşunatului;
• trecerea de la turismul practicat intensiv la unul ecologic;
• evitarea fenomenului de eutrofizare a apelor.

            Ariile naturale protejate sunt percepute încă de foarte mulţi oameni doar în sensul lor conservaţionist, fiind considerate adevărate oaze ale naturii sălbatice într-un deşert al dezvoltării economice, care trebuie protejate numai pentru conservarea speciilor care le populează. Foarte puţin este recunoscut faptul ca zonele aflate în regim natural şi seminatural constituie de fapt suportul "vieţii" şi implicit al dezvoltării socio-economice.

            De asemenea, dezvoltarea socio-economică s-a făcut având la bază resursele şi serviciile oferite de capitalul natural, însă până în prezent, în foarte puţine cazuri s-a ţinut cont

de capacitatea productivă şi capacitatea de suport a capitalului natural, atunci când s-a proiectat dezvoltarea economică.

            Ariile naturale protejate prin valoarea lor naturală şi gradul redus al intervenţiei umane pe teritoriul lor sunt cele mai bune exemple şi modele pentru sistemele ecologice naturale şi seminaturale. Totodată pentru a realiza tranziţia de la actualul model de dezvoltare la un model de dezvoltare durabilă este necesară cercetarea, cunoaşterea şi experimentarea teoriilor pentru implementarea conceptului de dezvoltare durabilă. Astfel, atât evaluarea cât şi monitorizarea stării de conservare a capitalului natural, cât şi dezvoltarea cunoaşterii, se pot realiza în cadrul unor zone pilot cum sunt ariile naturale protejate.

            Înfiinţarea de arii naturaleprotejateşimanagementuleficient al acestora constituie o necesitate deoarece:

• ariile naturale protejatesunt exponente ale ecosistemelor naturaleşi seminaturalecare pot fi evaluate şi monitorizate, exprimând într-o anumită măsură starea de conservare a acestora la un moment dat;
• ecosistemele naturaleşiseminaturalereprezintă principalele componente ale capitalului natural care asigură resursele şi serviciile ce stau la baza dezvoltării socio-economice;
• ariile naturale protejatesunt zone în care se dezvoltă cunoaşterea necesară pentru asigurarea tranziţiei la un model de dezvoltare durabilă;
• ariile naturale protejatesunt adevărate săli de clasă în aer liber în care oamenii pot fi educaţi cu privire la rolul naturii şi necesitatea conservării naturii şi a dezvoltării durabile;
• ariile naturale protejate sunt zone de linişte, de refugiu, de hrănire, de înmulţire şi creştere a puilor pentru o mare varietate de specii.